Redau mai jos, cateva randuri scrise despre Calatoriile mele la Sfantul Munte, aparute in revista Psychologies, ( http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/confesiune-calatorie-la-athos-2140420 ); aici pe Blog in versiunea integrala:
90 de zile şi nopţi în Grădina Maicii Domnului – peregrin de
Athos
Iată-mă din nou în Ouranopolis – “Oraşul
Cerului” cu o noapte înaintea îmbarcării la Athos. Anul trecut aceeaşi noapte
plină de nelinişti şi vise lucide mă despărţea de ceea ce urma să fie o lună şi
jumătate de căutări şi pelegrinări la Sfântul Munte, “patria celestă” a atâtori
monahi căutători de isihie şi mântuire sufletească. Atunci păşeam în
total necunoscut, anul acesta deşi în parte îmi este familiar Muntele, ştiu că
sub har – deşi încerci un soi de
senzaţie de intimitate greu de evocat
( “Dumnezeu este mai aproape de noi decât propria venă jugulară” ), oricât
te-ai pregăti şi planifica nu poţi trăi decât ‘în-surprins’ şi
experiind o stare perpetuă de nou, de înnoire. Senzaţia de cufundare într-un
izvor mereu proaspăt; căci acesta e şocul iniţiatic pe care îl resimţi când
păşeşti pentru prima dată la Sfântul Munte – experienţa nemediată a Duhului
Sfânt, pe care – dacă civilizaţia n-a reuşit să facă din tine un tip grobian şi
insensibil – o percepi ca pe o adiere ce-ţi mângâie deopotrivă obrazul şi fiinţa
ta adâncă; înţelegi acum de ce i se mai spune si Mângâietorul. Şi dacă mânâgie, de ce ‘şoc iniţiatic’?! Pentru că
iţi revelează brusc un nivel existenţial faţă de care … dormeai. Te mută pe
altă frecvenţă şi te deschide ontologic. Are un ‘vibe’ cu totul aparte! Remarci
cum ţi se schimbă paradigma, cum pe nesimţite vechiul pământ îţi alunecă de sub
picioare. N-aş zice că te trezeşti
instantaneu – deşi unora li s-o fi întâmplat – dar că simţi o anume adiere, un suflu tainic, şi începi să îţi dai seama că dormi,
că visezi. Şi trezirea o
conştientizezi şi începi să ţi-o explici apoi treptat în decursul câtorva zile.
Asta-i, ai păşit într-un “nou-tărâm”, expect to unexpectable!
O lună şi jumătate
în faţă de revederi de locuri şi peisaje
absolut mirobolante, de suflete ce mi-au devenit dragi prin bunătatea şi ospitalitatea
cu care m-au primit şi prin căutările spirituale pe care le împărtăşim – şi de
care mi-a fost atât de dor, dar şi de aventură şi de necunoscut! Tot atât am
stat şi prima dată. De fapt a “cronometra” (precis) timpul aici e un fel de a
zice, căci ca şi în cazul “spaţiului” se petrece aceeaşi conversie de la fizic
la metafizic, aceeaşi trans-mutare: Sfântul Munte, prin harul cu care este investit, trece dimensiunile spaţio-temporale
sub alte legi şi alt prag de conştiinţă.
(Realitatate utopică-ucronică).
În sfârşit 7
dimineaţa, ne îmbarcăm pe Aghia Ana. Vasul spintecă apele de cleştar ale Egeei,
pescăruşi ce se hrănesc din zbor din mâinile ce ţin întinse peste balustrade biscuiţi
ori bucăţele de pâine. Atmosferă pestriţă: turişti, pelerini, călugări, câţiva
muncitori adunaţi laolaltă. În faţă zvelt, maiestuos, ridicându-se direct din
mare până la 2000 de metri, vârful Athon!... Cine ajunge până acolo poate trăi şi pătrunde în chip
privilegiat, liniştea duhului; acolo chiar te simţi ca în cer,
dar s-ar putea să nu fi pregătit pentru asta…
Uite şi primele
arsanale ce vestesc mânăstirile cuibărite printre steiurile dogorite de soare.
Adevărate cetăţi, cu ziduri înalte de apărare şi porţi ferecate în ghinturi
metalice – pe vremuri asediate de piraţi şi invazii păgâne – adăpostind şi azi altfel de bogăţii: moaşte de sfinţi,
icoane făcătoare de minuni, vaste biblioteci cu vechi manuscrise, dar mai ales
sufletele rugătoare ale monahilor.
Vasul a început
să acosteze în dreptul faimoaselor mânăstiri, lume care urcă şi coboară.
Mânăstirea Sfântul Pantelimon sau Rusikonul cum mai este cunoscută cu turlele
sale verzi – unde la slujbe se cântă nu după stilul psaltic bizantin, ci după
felul slav, la fel ca în biserica rusă. Îmi amintesc cum Radu, tovarăşul meu de
anul trecut, a fost profund impresionat de acest stil de cântări, mult mai cald
şi mai emoţional decât cel folosit îndeobşte în Athos! În parenteză fie spus,
multă vreme i-am înţepat egou-ul spunându-i că în realitate a fost impresionat
de repetarea frecventă a numelui său, “Radost” în rusă însemnând “bucurie”; “Bucură-te!”
fiind cuvântul care se repetă cel mai des când se citeşte un acatist.
Tot aici sunt
însă şi moara şi chilia unde s-a vieţuit Sfântul Siluan Athonitul, considerat
de multă lume ultimul mare sfânt de la Athos! Un lucru pot mărturisi cu mâna pe
inimă: o singură dată am mai trăit ceva asemănător – deşi unora s-ar putea să
nu le placă comparaţia - la un alt Munte Sfânt, de data aceasta în India, la
Arunchala; locul unde a vieţuit Ramana Maharishi: îmi amintesc cum, ajuns
acolo, dintr-o dată mi s-au stins toate grijile şi frământările, cum o mare
pace s-a aşternut peste fiinţa mea. Tot aşa şi aici. O prezenţă liniştită, ce
parcă îşi extindea pacea până la capătul universului. Nimic spectaculos, nimic
cu iz “extatic”, doar linişte sufletească fără margini şi o senzaţie de
simplitate; ştiu că mi-a venit să exclam la un moment întocmai ca unul din
apostoli odinioară: - Haide să ridicăm trei colibe aici! Şi pariez că tovarăşul
meu de drum nu s-ar fi arătat cu nimic mirat, căci şi el era cuprins şi-şi
odihnea fiinţa în aceeaşi “eternă pace”.
Deşi nevizibile
Sfântul a lăsat aici urme adânci – căci
asta presupune prezenţa autentică a sfinţeniei: metamorfoza întru divin a
întregii creaţii, de ceea ce de altfel întregul Munte se bucură: transfigurare! Un aspect pentru care
merită să vizitezi aceste locuri, chiar şi să nu fi atras de viaţa spirituală
de aici, sunt încântătoarele peisaje! Doar că, nu îţi încântă ochiul doar
frumuseţea fizică, ci percepi în mod insesizabil şi harul ce transfigurează!
Transfigurează natura - aşa cum presimţi
şi vezi la noi în minunatele plaiuri presărate
cu mânăstiri şi schituri din nordul Moldovei şi Bucovina -, transfigurează
chipurile oamenilor ce vieţuiesc aici, multora dintre ei redându-le înfăţişare
de copii: cazul bătrânului-copil monah din faţa noastră, îmbrăcat într-o
salopetă decolorată până la cenuşiu de soare, care vinde turiştilor de pe vas
cruciuliţe, metanii şi alte sfinte gablonţuri în care se recunoaşte priceperea
unor mâini harnice.
Vasul îşi
continuă croaziera în timp ce ochii mei cercetează potecile montane pe care
le-am bătut în pelerinajul de anul trecut. Observ cum se trezeşte în mine
ritmul zilelor în care străbăteam muntele de la o mânăstire la alta,
minunându-mă de splendoarea locurilor ce-mi ieşeau în cale şi bucurându-mi
inima de numele sacru al lui Hristos, alternând cu nopţile lungi de rugăciune
prin mânăstirile şi schiturile pe unde poposeam. Acest ritm în care intri vrei
nu vrei pe perioada şederii la Sfântul Munte, îl simt cum pulsează din nou în
mine. Primele zile, până te obişnuieşti e într-adevăr dificil. Condiţia de
pelerin la Sfântul Munte presupune îmbrăţişarea unui anume program şi stil de
viaţă: trezirea în fiecare noapte între 2 şi 4 – în anumite mănăstiri programul
e mai blând în altele mai draconic - şi participarea la slujbele de noapte ce
culminează spre dimineaţă cu liturghia, micul dejun. Imediat după împachetăm şi
o luăm la picior pe poteci de piatră – ce aduc cu cărarea magică din Vrăjitorul
din Oz - spre următoarea mânăstire; cu tot cu popasuri şi în funcţie de ţinta
aleasă, se ajunge de obicei spre după-masă, taman la cea de-a doua masă a zilei
– două sunt de toate şi se mănâncă împreună cu întreaga comunitate în aşa
numitele “trapeze”, în deplină tăcere în timp ce un călugăr citeşte rugăciuni
cu glas tare. În jurul orelor 5 sau 6 p.m. are loc o altă slujbă de vreo două
ore în care spre final sunt venerate şi sfintele moaşte aflate în biserica
respectivă. Pe la 9 cel târziu 10 seara cazi frânt pe patul tău. Ai nevoie de
ceva odihnă căci la două ore după miezul nopţii clopotele anunţă din nou slujbe şi rugăciune de obşte. Sâmbată
noapte sau de sărbători rugăciunea curge în biserică aproape fără întrerupere.
Acest ritm punctat cu post şi privegheri, orientarea continuă spre Dumnezeu,
liturghia la care participi în fiecare zi, împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine, produc în scurtă vreme o scoatere din
cele lumeşti, o schimbare a stării de conştiinţă, metanoia aşa cum i se spune tehnic.
E incredibilă
această transformare ce are loc când se trece de la planul teoretic efectiv la practică: ca modalitate de dezvoltare
personală şi actualizare-de-sine, altfel spus ca “tehnologii de activare a
potenţialului uman” în mare vogă azi în Occident, spiritualitatea noastră răsăriteană
dă dovadă de un redutabil arsenal: luată şi doar privegherea în sine, îmbinată
cu starea de prezenţă vie şi rugăciunea - ca exerciţiu spiritual, deschide spre
zone din inconştient încă neexplorate şi activează dimensiuni nebănuite ale
fiinţei noastre. …Cu toate acestea, creşterea urmărită are în vedere saltul
calitativ de la cele umane la cele divine, de la energiile create spre cele increate, altfel spus îndumnezeirea omului.
Îmi amintesc de
primul contact cu sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni aici la Muntele
Athos! S-a întâmplat la Mânăstirea Iviron. A fost mai întâi o jumătate de
noapte în care eu am stat vrăjit în faţa unei icoane a Maicii Domnului cu
Pruncul. Poate pare total nebuneşte şi îmi
asum ceea ce spun, icoana avea prezenţă. Mi-a
vorbit într-un fel care n-are nicio legatură cu vocile noastre interioare pe
care toţi le auzim la un moment dat, mi-a vorbit plin de blândeţe şi dragoste,
şi am simiţit efectiv cum mă mângâie. Mi-a vorbit în limbajul
iubirii pe care numai Dumnezeu şi Sfinţii lui îl ştiu… Până atunci n-am
ştiut ce e aceea o icoană făcătoare de minuni, aveam respectul cuvenit faţă de
icoane, dar nu mă confruntasem cu “fenomenul” acesta. A doua zi aflu că icoana
respectivă se numeşte Portăriţa şi e renumită aici la Athos şi nu numai, fiind
considerată una din cele mai sfinte icoane ale ortodoxiei. Iar când am fost
invitaţi în paraclisul dintr-o absidă laterală a bisericii, unde fără exagerare
erau sute de sfinte moaşte, după ce m-am închinat şi m-am rugat, când am ieşit,
corpul şi mintea îmi erau altele. Eram transformat, parcă ieşisem de la terapie intensivă! Efectiv am simţit cum
trupul în fiecare părticică a lui îmi este străbătut de energii şi raze
benefice, în fiecare celulă simţeam un
‘bâzâit’ plăcut, o vibraţie ce ‘detoxifică’ şi vindecă; mintea era şi ea curată
de gânduri şi griji, psihicul relaxat, întreaga fiinţă îmi era invadată de o
stare de bine ca după o doză zdravănă de endorfine. Că oamenii spun că se
vindecă de cancer sau de alte maladii în preajma celor sfinte, nu mă mai miră!
Acolo se produce efectiv o terapie
Body-Mind-Spirit!
Uite şi cuibul
de heruvimi – Simonos Petras, cea mai spectaculoasă mânăstire ca aşezare: e o
cetăţuie plasată în vârful unei stânci ce-ţi taie respiraţia, ce descinde
direct din valurile translucide ale mării; de zidurile ei stau agăţate scări cu
trepte înguste şi lungi balcoane exterioare pe care atunci când umbli eşti
cuprins de beţia zborului şi de vertij. E cunoscută şi ca mânăstirea de
‘harvardişti’, căci se spune că sunt strânşi mulţi intelectuali cu studii
înalte aici. Cântările psaltice sună tare bine şi sunt renumite, psalţii par şi
ei a fi bine şcoliţi. În strane un monah chinez, cu mustăţi prelunge şi barbă
ascuţită şi nu foarte deasă, prototipul maestrului oriental din filmele cu
karatişti ‘zburători’. Pare greu de asimilat imaginea asiaticului îmbrăcat în
straie de călugăr - în aceeaşi categorie a perplexului cu cei doi negri ori a
uriaşului roşcovan scandinav, călugări şi ei ortodocşi pe care i-am reperat
prin mânăstirile athonite.
Când mă gândesc
însă la unele mode de transculturalitate - care au început să devină “trendy”
chiar şi în spaţiul nostru românesc -, în care occidentali însetaţi de căutări
şi experienţe spirituale pleacă spre populaţiile tribale din jungla Amazonului
pentru a găsi şi gusta din arborele-înţelepciunii şi cunoaşterii-de-sine
întruchipat de labirintica liană Ayahuasca
ori să se afunde, conduşi de incantaţiile unui şaman, în lumi intermediare, viziuni psihedelice şi extaze
psilocybe; sau la acei temerari care
părăsesc civilizaţia pentru a se refugia la picioarele unui guru - ori
ale vreunui mistic excentric - într-un ashram de această dată undeva pe
maluriule Gangelui ori în vreo mânăstire uitată de lume prin povârnişurile
aproape de cer ale Himalayiei – ei bine, privind din această perspectivă nu mai
pare atât de senzaţională imaginea unui călugăr de culoare ori asiatic ce a
venit să deprindă rugăciunea inimii
în ascunzişurile Sfântului Munte şi să îşi găsească mântuirea în duhul
sapienţial al ortodoxiei! Să descopere, aşa cum se spune în limbajul inţiaţilor,
pomul vieţii.
Fluxul de
amintiri se deschide din ce în ce mai mult pe măsură ce alte locuri mi se
perindă prin faţă în timp ce vasul îşi urmează neabătut drumul său de ape. În
faţă, cu fruntea cufundată într-un nor,
Athonul! Mitologiile locale decriptează acel nor care se abate des
asupra vârfului Athosului – când altfel atât cât cuprinde privirera nu există
nici urmă de norişor pe întreg regatul lui Uranus – ca fiind însuşi Duhul Sfânt.
În curând vom
acosta în arsana la Sfântul Pavel. Pe dreapta la câteva sute de metri, o
scobitură în munte adăposteşte chilia unde a locuit pentru o perioadă părintele
Sofronie Saharov, discipol de-al Sfântului Siluan şi părintele duhovnicesc al
lui Rafail Noica de la noi.
De aici de la
Mânăstirea Sfântul Pavel, nu mai există drum lat pe care să ruleze maşinile 4x4
– Toyota şi Mitsubishi, caprele negre ale Athosului – ci doar poteci înguste de
munte, unde pasul pelerinului se amestecă cu urmele de copite ale mularilor
încărcaţi de poveri. De abia pe partea cealaltă a muntelui, începând cu marele
schit-mânăstire de români de la Prodromu, reîncep drumurile de maşini. Până
acolo, între pietrele tăioase şi tăcute ale muntelui şi direct sub văpaia soarelui se desfăşoară
ascetică, de o sălbatică frumuseţe, partea cea mai sihastră a muntelui.
Schituri tot mai mărunte cu doar câţiva călugări în ele, peşteri şi grote unde
s-au nevoit sfinţi vestiţi ori dintre cei neştiuţi – şi unde pentru câteva
ceasuri te poţi feri de căldură adapostit de pereţii concavi ce par înzestraţi
cu misterioşi ochi şi urechi, şi cu care dacă şti a grăi în limba lor secretă, afli povestea şi primeşti din suflul celor ce
s-au nevoit aici -, anahoreţi ascunşi vederii de stânci arse de soare ori
vieţuind prin bordeie săpate în pământ în proximitatea izvoarelor – aşa cum
mi-a dat Maica Domnului să mă întâlnesc hai-hui şi fără de veste cu unul dintre
ei, să petrec câteva zile alături de el şi să gust din indicibila şi minunata
viaţă a vagabondului spiritual: pustnicul cu pricina fiind nici mai mult nici
mai puţin decât fost prieten din vremea liceului, amic de rocăreală, vocal de
trupă de “metale”…
Continuând
potecile aride de piatră, străjuite ici colo de tufe de spini şi cactuşi,
ajungi în Karulia; ceea ce se traduce prin “scripete”. Căci pe un versant imens
de stâncă ce stă să se prăvălească direct în mare, stau retraşi o “specie”
aparte de anahoreţi, cei care au întrerupt orice contact cu semenii, dedicându-se
exclusiv rugăciunii şi unirii cu Dumnezeu şi la grotele ori minusculele
adăposturi de piatră, în care se ascund de arşiţa soarelui şi de ochiul curios
al rarului pelerin ce se aventurează prin aceste părţi, este imposibil de
ajuns. Când si când, călugării din celelalte chilii trimit provizii spre viziunele
lor suspendate, prin nişte coşuri ce travesrsează abisul trase de un sistem de
sârme şi scripeţi. Oare inima mea deja ştia de pe acum ceea ce aveam să trăiesc
în această nouă descindere aghioritică, când adăstând câteva ceasuri în dreptul
versantului de piatră, şi începând să înşir mărgăritarele de lână ale
metaniilor în ritmul rugăciunii, am simţit cum deodată rugăciunea mea prinde
aripi şi avânt, cum este luată pe sus de o altă rugăciune, mult mai puternică
şi mai vie, mai experimentată, şi aşa smulsă ca de o pasăre de pradă este dusă
spre un văzduh şi nişte înălţimi de ale căror existenţă nu avusem habar.
Privirile
îmi sunt acaparate pentru câteva momente în exclusivitate de Athon, vârful
străjer al Grădinii Maicii Domnului. Locul-fără-de loc unde, cu exact un an în
urmă, într-un timp-fără-de-timp, mi-a fost dat – un alt cadou nemeritat – să mă
cufund în marea-de-linişte a muntelui. Genune primordială în care contemplaţia tuturor asceţilor şi rugătorilor
aghioriţi a săpat, ca nişte carii fără odihnă, văi fără de capăt şi abisuri de
isihie. Un soi de vid împăcat în sine, o linişte tainică a începuturilor şi
sfârşiturilor, din care parcă toate răsar şi toate se absorb. Acolo, pe Athon,
la 6500 de picioare deasupra mării,
cumva cu senzaţia de întredeschidere spre împărăţia-cerului, extras din
robotirea şi zgomotul de fond al civilizaţiei, atins de duhul rugăciunii ce
împresoară şi animă nevăzut întregul Munte, am trăit în răstimp, preţ de câteva
zile, cât am rămas suspendat deasupra lumii,
acea linişte cred, pe care o caută ‘smintiţii’ ce părăsesc ‘viaţa’ şi se retrag
aici pentru a afla o altă viaţă mai tainică şi care în
jargonul sfinţilor se numeşte: isihie!
O linişte şi o pace pe care îndrăznesc să le numesc - mărturisesc! - alfa
şi omega!... Pe care, atunci când din
nou asaltat de tumultul patimilor şi de norul de tăuni al grijilor de care ca
prin minune ai fost cumva ferit o vreme, o pierzi, o dulce şi dureroasă tânjire
continuă să o caute şi să-i atingă cu tandră însufleţire amintirea ce persistă…
Căpitanul anunţă
prin difuzor următoarea oprire. Trezit din visarea cu ochii deschişi, mă
pregătesc să cobor; să păşesc în frumuseţea
Athosului ce-ţi mişcă sufletul şi să
mă las iarăşi furat de farmecul şi vraja sa bună, ce menţine trezvia.
Desigur nu totul
e lumină şi voie bună aici! Prin grădină stă la pândă şi “vrăjmaşul” - ca să folosesc din nou un cuvânt de-al
locului, ce-ţi tulbură tihna şi te confruntă cu propriile limite. Tura asta a
fost însă vorba de partea luminoasă a muntelui şi nu de “întâlnirea cu
umbrele”… Povestile mânăstireşti pe această temă le las pentru un viitor
episod.
În ceea ce mă
priveşte, ca om relativ umblat, însetat
de apa-vie şi căutător de reală tămăduire şi schimbare – regăsire - a fiinţei noastre, de la metodele cele mai
recente ale psihologiei şi psihoterapiilor sistemice şi transpersonale şi până
la modalităţile specifice de vindecare tradiţionale, Muntele Athos ocupă pe
harta mea ‘esoterică’ un loc cu totul aparte; de aceea revin aici, şi tot din
acest motiv nu mă sfiesc să-l numesc la rândul meu: Sfântul Munte! Iar faptul că tradiţia în care m-am născut oferă lumii
astfel de locuri magice, mă bucură şi mă umple de o neasemuită putere.
